Story time.

    "-Esti bine? Imi pare atat de rau, sunt un mare impiedicat! Trebuie sa te duc la spital!"

      -La naiba, uita-te pe unde mergi!!"

   

    Mda, cam asa a inceput. Si nu ma refer la un scandal.  

    Era o zi destul de frumoasa avand in vedere faptul ca soarele stralucea orbitor, florile emanau un miros tipator ce te pisca de nas, toate zburatoarele cantau, iar vantul adia usor prin suvitele satene, parand caramelizate, un caramel deschis spre blond, asa cum ii ziceau ceilalti (ei nu.i pasa), din parul prins intr.un coc simplu si lejer, al unei fete de 17 ani, slabuta, dar nu prea, cu niste ochi superbi, mari si ciocolatii, ce isi schimbau culoarea in lumina soarelui, facandu-se verzi ca si smaraldul, decorati cu 2 siruri de gene lungi, negre si arcuite ce pareau false. Bretonul ii intra intr-una in ochi, nedorind sa stea in partea dreapta, acolo unde i l-a pus Marta, la coafor.

    Se intorcea din oras, unde lucra la un magazin de haine. Adora acel magazin si de foarte mult timp visa sa lucreze acolo, iar acum, o prietena de-a mamei sale o angajase ca si vanzatoare cu jumatate de norma.

    Alex mergea destul de repede pe strada, dorind sa ajunga acasa, sa se schimbe si sa iasa afara cu prientenii ei cei mai buni.

    Era incaltata cu tenisii ei preferati, mov, pe care desenase tot ce ii venise in minte, geaca din piele flutura in bataia vantului, iar manecile suflecate trebuiau ridicate des, intrucat alunecau de pe mainile fetei.

    Cu castile in urechi, ascultand "Hallelujah", varianta Bon Jovi, s-a hotarat sa schimbe melodia, neobservand ca vine cineva din sens opus pe trotuar si busindu.se instantaneu in acea persoana.

    In secunda doi, Alex era catapultata pe spate, busindu-se cu capul de asfaltul tare. In general, ea este o persoana calma, linistita, rabdatoare si pacifista. Are un simt al umorului destul de satiric, genul acela de umor pesimist, intalnit la politistii si detectivii din filme. Are totusi momente cand se enerveaza din nimic, facand un mare calvar din cauza unei prostii, iar abilitatea de a.-i recunoaste greselile lipsestre cu desavarsire in cazul ei, sustinandu-si cu tarie punctul de vedere chiar si atunci cand i se dovedeste ca este complet gresit. Pe scurt, nu renunta. Nu poate concepe ideea de a renunta, pur si simplu nu se da batuta. Dar atunci cand se enerveaza, E DE RAU!! Iar acesta este unul dintre acele momente.

    Ridicandu-si usor capul, inca ametita de la cazatura, simti o durere puternica in tampla stanga, unde isi duse instantaneu mana, pentru a da de ceva lichid si vascos pe fruntea ei, mirosind a fier ruginit, un miros pe care il cunostea prea bine, avand anumite antecedente sangeroase (toate membrele rupte, unele chiar de 2 ori, glezne srantite, incheieturi sucite, cap spart, nas spart) toate din cauza faptului ca era o mare impiedicata, neputand sa mearga pe o suprafata dreapta fara sa se impiedice si sa cada. Era un mare dezavantaj pentru ea, o chestie mostenita de la tatal sau. Nici nu apuca sa se uite catre silueta in care s-a busit, vazand totul in ceata. Credea cu tarie ca este un stalp, sau altceva de decor, pe care nu il observase, insa silueta se apleca asupra ei si o intreba ingrijorata:

    -Esti bine? Imi pare atat de rau, sunt un mare impiedicat! Trebuie sa te duc la spital! O voce atat de calda, familiara si prietenoasa care ii vorbea ca si cand s-ar cunoaste de o viata, astfel ca Alex ramase uimita, furia atenuandu-se pentru un moment, apoi, amintindu-si ca sangereaza, se enerva la culme si incerca sa balmajeasca ceva cat de tare si serios putu, avand in vedere fapul ca lesinul era aproape.

    -La naiba, uita-te pe unde mergi!! si lesina.

    Se trezi pe ceva moale si comfortabil si mirosi portocale in jur. Isi duse mana la cap si descoperi un pansament, atasat grijuliu de tampla ranita, neputandu-si aminti momentul in care i-a fost pus. Totusi, avea o nedumerire: unde era? Se auzeau voci in apropeiere, estompate probabil de un perete. Totusi, nu era acasa pentru ca nu isi amintea ca vechea ei canapea din sufragerie sau chiar patul ei sa fie vreunul atat de confortabile si sa miroasa atat de placut. Dar nu credea ca e la spital. In spitale miroase a medicamente, nu a portocale. Simtea caldura soarelui pe obrazul sau drept si mai simtea ceva. Se simtea privita. Incerca sa deschida ochii, in ciuda dorintei interioare de a se relaxa si de a se bucura de aceasta senzatie de usurare si confort, zambind atunci cand simti un val de parfum de trandafiri pornind inspre ea odata ce un fosnet se auzi dintr.o parte a camerei. Dorea sa se intoarca pe partea dreapta pentru ca soarele sa.i lumineze intreaga fata si sa poata sa...

    -Te simti bine?

    Alex tresari la auzul acestei voci, deschise rapid ochi si sari in picioare, fiind cuprinsa de o ameteala din cauza saltului brusc, asta insemnand ca statuse intinsa foarte mult timp. Se prabusi inapoi pe pat, nu inainte ca cineva sa o prinda la timp pentru a nu-si busi tampla (ce nevatamata - inca) de o masuta aflata in apropiere. Deschise ochii larg, studiind atent chipul celui ce ii salvase capul si asa afectat si traumatizat. Un baiat brunet, cu parul tuns "la moda", cu bretonul filat intr.o parte, incadrandu.i fata intr.un mod armonios, intinerindu.l parca. Afisa un set de dinti perfecti, stralucind in lumina soarelui, inconjurati de niste buze ce schitau un zambet pe care si ea il folosea destul de des, cu un colt al gurii mai sus decat celalalt, stilul strengaresc ce o caracteriza. Insa aceste detalii nu le observa decat in trecere, ochii ei fiind fixati in ceva absolut minunat, cum nu mai vazuse de foarte mult timp: niste ochi de un albastru inuman, aproape transparenti, parand sa straluceasca in lumina soarelui. Alex credea ca se uita pe fereastra, la cerul senin de primvara, nu in ochii cuiva, atat de albastrii erau. Vru sa zica ceva, dar nu putu. Era pur si simplu fermecata de profunzimea acelor ochi, de felul in care se reflectau ochii ei, acum verzi, in acei ochi superbi, de felul in care ochii aceia o fixau fara se para enervati de faptul ca ea, practic, se holba. Cineva rase, un ras senin, apoi niste perdele acoperira ochii, pentru ca mai apoi persoana la care se holba sa se intoarca inspre fereastra si rada.

    In cele din urma Alex se misca, iesind din transa, analizand baiatul ce acum se tinea de burta si radea, cu ochii inchisi, probabil de ea. In scurt timp acesta se opri din ras, schitand un zambet prietenos catre partea ei de lume.

    -Scuze pentru asta. Faza e ca nu s.a mai uitat nimeni atat de mult la mine fara sa clipeasca sau sa respire, iar tu aratai FOARTE amuzant.

    Super! Si chiar asa era. Alex avea ochii uscati si o usturau, abia reusind sa isi recapete toate acele guri de aer pierdute cat timp era in transa.

    -Aaa..unde anume sunt? reusi ea sa intrebe.

    -Aaa, da. Eu sunt Dan, iar aceasta este o sala de spital. Ne.am ciocnit pe strada, din cauza mea, desigur (ciudat, Alex credea ca e vina ei). Imi verificam mesajele pe telefon si nu m.am mai uitat in fata. Ai cazut destul de rau si te.ai ales cu o zgarietura destul de urata in tampla. Cred ca ai lesinat din cauza mirosului de sange, dar nu inainte sa.mi zici cate ceva de dulce (ahh, daa, asta isi amintea si ea). Te.am dus la spital in secunda 2, iar acolo ti.au pansat tampla. Ti.ai revenit pentru o secunda, iar doctorul te.a intrebat cum te simti, iar tu ai zis ca, citez, "Chris Martin are niste solouri de chitara incredibile, stiati?" apoi ai lesinat din nou. Am dedus ca e mai bine sa te odihnesti pana iti revii, iar doctorul te.a adus aici. Am insistat sa stau cu tine fiindca vroiam sa imi cer scuze.

    Superba voce! Calmanta si atat de sigura. Un moment apropape ca se linisti, dar apoi tresari si se incrunta la baiat. Cat tupeu!! Putea sa o lase in acelasi loc in care o gasise, s-ar fi trezit in cele din urma si ar fi stiut unde ii este casa, s-ar fi intors singura. Un lucru este sigur, si anume ca Alex nu suporta sa depinda de cineva. Ori se descurca singura, ori nu face nimic. Se uita la usa si observa ca Dan statea fix intre ea si singura cale de scapare. Adica, nu o intelegeti gresit. Nu era timida si nu ii era rusine sa se afle in aceeasi camera cu un baiat, doar ca se simtea ciudat de inconfortabil si stupid avand in vedere faptul ca ochii lui o evaluau minutios. Se intoarse inspre fereastra si se gandi ca, cu putin noroc, dupa ce isi localiza pozitia, ar putea sa se duca imediat acasa.

    Il atinti cu privirea si porni cu pasi siguri inspre fereastra. Atunci cand atinse geamul cu mana, se intoarse si ridica fereastra. Un mare bloc se lafaia in fata geamului, astfel incat nu putea sa vada decat sufrageria cuiva si, mai jos, baia altcuiva! Grozav! Se intoarse spre baiat, vrand sa-l intrebe unde e..dar el nu se mai afla acolo unde il lasase in urma cu 3 secunde! Dupa ce verifica, descoperi ca usa era inchisa, dar nu il auzise iesind. Vazuse un film odata in care un meteorit a cazut pe Pamant si cativa oameni au suferit mutatii genetice in urma carora deveneau lichide atunci cand vroiau. Ar fi putut sa se strecoare pe sub usa cu cea mai mare usurinta daca si el era la fel. Sau poate nu era lichid, ci nisip. Nu era proasta, vazuse Spiderman. Stia cine era Sandman. Apoi isi aminti de un serial pe care o prietena incepuse sa i-l povesteasca, despre o fata care avea viziuni, iar singura persoana in care a avut incredere sa ii povesteasca a fost cioturosul ei iubit care nu a ezitat nici o clipa si a pocnit-o peste ceafa. S-a trezit la spital, iar iubitul ei cel foarte minunat de grijuliu adusese psihiatrii si o camasa de forta cu numele ei pe ea. Se uita speriata pe un alt geam si, in mod uimitor, se afla la doar 4 strazi distanta de casa ei, la etajul 5 al unui spital de langa parcul 29 Aprilie. Nu mai fusese acolo. Spitalul "ei" era vizavi de blocul ei, unde absolut toate asistentele si doctorii o cunosteau si era sigura ca nu ar fi crezut-o nebuna. La urma urmelor, ce a facut rau? Doar s-a holbat un pic la el si n-a clipit cateva secundele. Mare scofala! Totusi, pentru orice eventualitatea, verifica ce iesiri de urgenta putea aborda. Nu putea sari de la geam, iar usa era incuiata. Se simtea din ce in ce mai inconfortabil pe masura ce linistea se asternea atat in salon cat si pe holuri. In filme, baietii rai fac intotdeauna liniste inainte sa dea buzna peste cei buni. Nu ii placea sa fie blocata undeva, fara cale de iesire. Era ceva ce i se mai intamplase odata, in lift, unde ramasese blocata cu cel mai firav baiat din clasa, fiind obligata sa faca un proiect cu el. Desigur, a trebuit sa-l aduca pe fraier acasa, ea stand la etajul 7 al unui bloc. Au luat, ca toti oamenii normali, liftul. Isi amintea ca pampalaul facuse o gluma inainte sa se urcea in lift, o gluma din aceea proasta, la modul "Mama, iti dai seama ce ne-am distra daca s-ar bloca liftul?". Ceea ce se si intampla, 5 etaje si jumatate mai tarziu. Dar nu s-au distrat deloc. Fraierul incepuse sa planga imediat, indrugand prostii despre testament si muritul virgin. A trebuit sa stea 4 ore, ascultand cui ii lasa fiecare prostiuta din camera, apoi incepand cu donatul organelor, de parca Alex era un fel de mesager al lui. De atunci se jurase sa nu mai intre in spatii mici care se pot bloca sau inchide usor si chiar nu se gandea ca avea sa i se mai intample. Dar trebuia sa se concentreze in a gasi o modalitate de a scapa de acolo in caz ca aveau sa ii propuna efectuarea unor Teste Rorschach (nu ca ar fi fraiera sa spuna ca vede morti sau schelete in niste pete de cerneala; se gandea ca trebuie sa spui ca vede chestii fericitie si ca ar fi parut indeajuns de sanatoasa mintal). In orice caz, daca se chinuia indeajuns de mult, putea sa smulga perdeaua si sa faca din ea o parasuta, insa era din dantela, iar gaurile inegale nu aratau prea bine. Sau, ar fi putut sa le innoade si sa scape precum Rapunzel, insa erau prea scurte si nu ar fi ajuns decat la cel de-al 4-lea etaj unde poate chiar dadea de sectia de boli mintale. Nu prea mai avea variante. La fel de bine ar putea sa ia niste furculite si cutite, sa le infiga in perete pe dinafara si astfel, precum un alpinist, ar fi putut sa coboare incet.. Era imposibil! Se apropie de fereastra fara vedere la alti oameni in casa, si tipa:

    - Pe unde Doamne Fereste trebuie sa ies ca sa merg acasa?!

    - As putea sa te duc eu acasa, dar trebuie sa promiti ca mananci inainte de asta. Doctorul a zis ca esti extrem de slabita.

    Se intorsese si il descoperi pe Dan zambind la ea. Pe unde naiba se intorsese oare? Nu auzise nici un pas, nici un fosnet. Dar nu parea nici sa se topeasca, nici sa sclipeasca la soare. Avea niste sandvisuri destul de apetisante puse pe o farfurie, iar foamea incepu sa-i bata lui Alex in teava, scotand niste zgomote jenante. Se simtea groaznic! O apucasera remuscarile. Abia acum isi dadea seama ca bietul baiat nu vroia decat sa o ajute, in nici un caz sa o lege cu o camasa de forta asa cum incepuse a-isi imagina ea. Bunica mereu ii zicea ca exagereaza prea repede!

    - Oh, pai, mersi.

    - N-ai pentru ce.

    - Am o intrebare. Pe unde ai fost? Si de unde ai luat astea?spuse ea, gesticuland catre farfurie. Si cum de nu te-am auzit nici venind nici plecand? Levitezi, te teleportezi sau alte chestii d-astea gen StarTreck?

    - Um, pai, am iesit pe usa. Am fost la cantina. Si am luat sandvisurile de acolo. Imi pare rau ca nu ti-am zis ca ies, dar pareai ametita si am crezut ca te duci la fereastra ca se iei o gura de aer.

    Alex ii arunca instantaneu privirea ei de "am eu fata de proasta, sau ce?". Apoi spuse:

    - Usa e inchisa. Am incercat-o. Am apasat pe clanta. In jos.

    Dan ii urmari privirea inspre usa, apoi rase. Din nou, Alex era bulversata. De 3 ori a ras de ea azi. Cine naiba se credea si asta?

    -Aceea nu e usa care da in hol, raspunse Dan. Aceea e usa catre celalalt salon. E incuiata pe partea cealalta.

    Logic.

    - Aa..da..ma gandeam eu.

    Rase..din nou. Dar, intr-un mod ciudat de dubios, sunetul nu era fals niciodata. Nu se chinuia sa rada ca sa o faca pe ea sa se simta mai putin logica. Pur si simplu gasea ceva amuzant in orice cuvant rostea Alex.

    Cand se opri, se intoarse spre Alex si ii zambi bland.

    - Si eu am facut asta prima data, cand mi-a fost sete si a trebuit sa ies. Am uitat pe care parte am intrat asa ca am cam pupat cu capul usa catre vecinul. Ceea ce e si mai rau avand in vedere faptul ca eu eram constient atunci cand am venit aici.

    Alex rase si ea. Daca planuia sa se faca de ras pentru a o face pe ea sa nu mai para fraiera si paranoica, atunci ii reusise. Se facuse de ras. Dar apoi isi atinti privirea catre farfurie. Dan trebuie sa fi observat asta fiindca intinse farfuria si zambi.

    - Uite, ia-le pe toate. Sunt pentru tine. Numai nu ma musca si de mana.

    - Haha.

    Vai, dar ce amuzanti suntem noi! Ce bine ne distram noi intr-un spital!

    Dan se apropie de Alex si puse farfuria pe pervazul geamului, astfel incat sa isi elibereze mainile, putand astfel sa manance un sandvis cu sunca, margarina, cascaval, salata si rosii, cu adevarat delicios! Si cand te gandesti ca in filme, mancarea de spital este de obicei ceva fiert si dubios.

    - Si, deci..cine esti tu?intreba el.

    - Oh, asa e! Tu nici macar nu stii cine sunt! Foarte imprudent din partea ta sa ajungi o straina oarecare de pe strada! As putea fi o criminala in serie, stii?! As putea sa-ti fac felul cu o clama de par si o bucata de sunca.

    - Mda, ai putea fi o criminala. Dar nu esti. Nu semeni cu una. Plus ca imi pari prea aeriana pentru ceva atat de complicat.

    Foarte perspicace..si delicat. Alex lua si ea un sandvis si musca. Era GROZAV!!

    - Ai dreptate. Nu sunt. Ma numesc Alex, am 17 ani si m-am nascut pe 4 iulie. Am un pui de labrador pe nume Aglet. Urasc rozul, ador spaghetele. Stau langa bunica, cea mai grozava persoana pe care o cunosc, intr-un apartament cu mama, cea mai jmechera persoana pe care o cunosc. Azi, cand am fost la un pas de moarte, ma duceam acasa sa il iau pe Aglet si sa ma intalnesc cu niste prieteni.

    - Ai un caine pe nume Aglet?

    Incepu sa rada, iar Alex se uita uimita la el.

    - Asta este chiar tot ce ai retinut? Fiindca eu mi-am spus povestea vietii si nu am de gand sa o repet! spuse ea zambind.

    - Nu, normal ca am retinut. Cum adica stai langa bunica ta?

    - Pai eu stau in apartamentul meu si al mamei, iar bunica sta cu 2 etaje mai jos, in apartamentul ei. Stam la 4 strazi distanta de spitalul acesta.

    - Deci nu te-am deviat prea tare din drum. Pai, asta e bine (zambi, iar), insa acum Alex ii raspunse tot cu un zambet. Pai eu stau vis-a-vis cu tata. E plecat 2 saptamani, la o reuniune a iubitorilor de roci. Stiu, suna ciudat, dar tata e de treaba odata ce ajungi sa-l cunosti. Am 18 ani si o pisica, Kiki. si eu urasc rozul, insa ador snitzelele.

    -Ahaam..

    Alex era fascinata de pomii din parcul ce despartea spitalul de blocul lui Dan, acel bloc care bloca toata privelistea. Mda, probabil ca nu se purta tocmai dragut cu el, nu ascultase tot ce zisese, si nu se mai uita la el de mult, insa culorile erau atat de frumoase, atat de vii. La ea in cartier nu prea era atata verdeata, fiindca nimeni nu se sinchisea sa aiba grija de pomi sau sa ude florile. Ar fi vrut sa se intinda si sa smulga o crenguta, sau sa mangaie o randunica, insa ar fi cazut si si-ar fi spart tot capul, nu numai tampla. Inchise ochii si simti vantul prin par, soarele pe fata, miresmele inconjurand-o. Si mai simti ceva. Simti ceva cald si moale cum se aseza peste mana ei stanga. Deschise ochii si observa ca Dan isi pusese mana peste a ei, avand si el ochii inchisi, uitandu-se in fata. Alex zambi de bucurie si inchise din nou ochii. Nu stia de ce zambea, in mod normal i s-ar fi parut extrem de dubios absolut tot ce i se intampla in acest moment, sfarsind cu zambetul si incepand cu contemplarea naturii, lucru pe care nu il facea prea des. Insa, cumva, simtea ca ceea ce se intampla in acel moment era cel mai normal lucru din lume.

 

PA :*